Spre deosebire de Forțele Navale ale SUA, care dispun numai de submarine cu propulsie nucleară, Federația Rusă deține submarine cu propulsie diesel-electrică, cât și submarine cu propulsie nucleară. Baza flotei de submarine ruse nenucleare este reprezentată de submarinele Proiect 877 (“Paltus”), pe care NATO și statele occidentale le numesc submarine din clasa Kilo. Reprezentanții Forțelor Navale ale SUA le-au denumit “gaura neagră”, deoarece modelele modernizate ale acestora sunt aproape invizibile. Aceste submarine au fost produse aproape continuu timp de 30 de ani, fapt ce indică eficiența lor pe mare.

Inițial, submarinele din clasa Kilo au fost create pentru a servi Forțelor Navale ale statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, pentru a înlocui vechile submarine Whiskey (Proiect 613) și Foxtrot (Proiect 641). Lungimea submarinului este de doar 238 de picioare (aproximativ 73 de metri), lățimea de 32 de picioare (aproximativ 10 metri), iar deplasamentul de 3.076 de tone. Echipajul acestuia este format din numai 12 ofițeri și 41 de soldați și are o autonomie de 45 de zile.

Submarinele sunt echipate cu două generatoare diesel și o baterie electrică, ce le oferă suficientă putere pentru a se deplasa cu o viteză de 10 noduri la suprafață și cu 17 noduri în imersiune. Acestea nu sunt foarte rapide, dar, raza de acțiune este cuprinsă între 6.000 și 7.500 de mile marine, ceea ce înseamnă că un submarin poate patrula mii de kilometri de la Statul major al Flotei de Nord și apoi se poate deplasa în Cuba.

Submarinele din clasa Kilo nu se pot scufunda prea adânc. Potrivit datelor prezentate în cartea “Navele de luptă ale lumii”, acestea pot coborî până la o adâncime maximă de 984 de picioare (350 de metri). Submarinele funcționează foarte bine în apele puțin adânci, deoarece caracteristicile lor permit deplasarea foarte aproape de fundul mării.

La aceste submarine sunt utilizate numeroase tehnologii de amortizare a zgomotului. Corpul navei are o formă asemănătoare unei picături, fapt ce reduce foarte mult rezistența apei atunci când se deplasează, în comparație cu modelele mai vechi din cel de-al doilea război mondial. Instalația energetică este izolată cu o bază din cauciuc și, prin urmare, nu atinge carcasa, ceea ce împiedică vibrațiile să se transforme în zgomote ce pot fi auzite în exterior. Submarinul dispune de un înveliș ce nu permite zgomotelor să se reflecteze din el, ceea ce face ca nava să aibă uneori un aspect greu. Sistemul de regenerare a aerului poate furniza echipajului oxigen până la 260 de ore, ceea ce înseamnă că submarinul poate sta sub apă timp de aproape două săptămâni.

Echipamentul de detectare este compus dintr-un complex hidroacustic MGK-400 “Rubicon” (Shark Gill în clasificare NATO), care detectează zgomotul frecvenței joase și sunetului, precum și un goniometru radio cu o antenă pasivă, dispusă pe corpul navei. Aceste submarine sunt echipate și cu un radar de înaltă frecvență de tip MG519 “Mouse Roar” în scopul clasificării țintelor și evitării minelor. Pentru navigația obișnuită la suprafața apei, submarinele din clasa Kilo dispun de un radar MRK-50 “Albatross”.

În sfârșit, submarinele au șase tuburi pentru lansarea torpilelor, cu un diametru standard de 533 de milimetri, care, inițial, au fost concepute pentru transportul și lansarea de torpile autoghidate și de rachete antisubmarin ale complexului Viiuga (SS-N-15A Starfish în clasificare NATO). La ultimele submarine de acest tip, două dintre tuburile pentru torpile pot să lanseze torpile comandate de la distanță. De asemenea, o caracteristică unică pentru submarinele din această clasă este reprezentată de spațiul special amenajat, în care poate sta un militar cu complexul portabil de rachete antiaeriene Igla, destinat pentru distrugerea țintelor aeriene aflate la mică altitudine.

Uniunea Sovietică dispunea de 24 de submarine din clasa Kilo, din care 11 se află încă în serviciul Forțelor Navale ale Federației Ruse. Unul a fost vândut Poloniei, și este încaă în stare de funcționare, iar altul a fost vândut României și este inactiv. Alte 10 submarine au fost vândute Indiei, din care nouă sunt încă utilizate, iar unul a luat foc și s-a scufundat în august 2013. Trei submarine de acest tip se află în Iran și două în Algeria. China a cumpărat și ea două astfel de submarine, la sfârșitul războiului rece.

Acest tip de submarin a devenit una din primele nave de luptă pe care Federația Rusă a început să le producă după dizolvarea URSS. Versiunea modernizată a submarinelor din clasa Kilo, cunoscută sub denumirea de Proiect 636.3 sau Varșavianka (Improved Kilo în clasificare NATO), a fost dezvoltată pentru a reface Forțele de Submarine ale Federației Ruse și pentru a obține monedă forte din exporturi.

În raport cu versiunea precedentă, toți parametrii submarinului Proiect 636.3 au fost ameliorați. Dimensiunile submarinului au rămas practic aceleași, dar curbura corpului a fost modificată, în scopul îmbunătățirii proprietăților hidrodinamice. Acesta a devenit și mai silențios, datorită mecanismelor mai bune de izolare, din care unele au fost deplasate către alte spații ale navei, unde produc mai puțin zgomot. Între altele, în raport cu versiunea precedentă, raza de acțiune a submarinului a fost crescută cu 25%. În același timp, majoritatea sistemelor sonar au rămas aceleași ca în versiunea originală a clasei Kilo.

Una din principalele îmbunătățiri aduse submarinelor Proiect 636.3 constă în faptul că acestea au posibilitatea să lanseze rachete de croazieră de tip Kalibr, care au primit denumirea Club pentru export. Este vorba despre o clasă universală de rachete, cu versiuni pentru lovirea de ținte terestre, navale sși submarine. În luna decembrie 2016, submarinul Rostov pe Don a lansat rachete de tip Kalibr asupra unor ținte terestre ale grupării Stat Islamic în Siria.

Republica Populară Chineză a devenit unul din primii cumpărători ai submarinelor Proiect 636.3, achiziționând 10 submarine de acest tip în anii 1990. Aparent, acestea au fost împărțite între flotele de est și de sud. Un alt compărător este Algeria, care a achiziționat două submarine modernizate din clasa Kilo, alături de cele două submarine originale.

Vietnamul a cumpărat șase submarine Proiect 636.3, din care cinci au fost livrate până în prezent, pentru a bloca adversarul tradițional, China. Aceste state au o istorie lungă de ostilitate, alimentată acum de faptul că China extrage petrol dintr-o zonă economică exclusivă, ale cărei drepturi sunt contestate de Vietnam, precum și de revendicările contradictorii din Marea Chinei de Sud. Vietnamul a achizitionat cele șase submarine pentru o sumă de aproximativ 1,8 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă o afacere importantă.

În fine, Federația Rusă a comandat șase submarine de acest tip pentru a întări flota de submarine din Marea Neagră. Ultimul dintre ele, Kolpino, a părăsit Șantierul Naval al Amiralității din Sankt Petersburg în luna februarie. Kolpino va executa serviciul de luptă, împreună cu celelate cinci submarine de acest tip, în cadrul Flotei ruse din Marea Neagră, unde ar putea efectua noi atacuri cu rachete de croazieră asupra unor obiective ale Statului Islamic.

Alte șase submarine se află în construcție pentru Flota din Oceanul Pacific, urmând să fie finalizate până în anul 2020. Primele două din aceste submarine vor fi livrate flotei în anul 2019.

Ulterior, se pare că Federația Rusă va suspenda cumpărarea altor submarine din clasa Kilo, încercând să treacă la clasa Lada.

În concluzie, se poate aprecia că submarinele rusești din clasa Kilo s-au dovedit a fi o reușită, atât din punct de vedere tehnic, cât și din punctul de vedere al exporturilor. Submarinele, care erau un lucru secundar pentru aliații sovietici, au devenit o legendă pentru NATO. În peste 33 de ani, au fost produse 53 de submarine, care au asigurat funcționarea Șantierelor Navale ruse în anii grei de după încheierea războiului rece. În plus față de acțiunile Federației Ruse împotriva Statului Islamic, pe fondul tensiunilor în creștere din Marea Chinei de Sud, nu este exclus să  vedem submarinele Kilo în acțiune și în apele asiatice.

Surse: tass.ru, ria.ru, vz.ru.