1. Denumirea peninsulei

Numele „Crimeea” își are originea în denumirea orașului „Qırım” (astăzi Старый Крым, transliterat „Starîi Krîm”) care a servit drept capitală a provinciei Crimeea sub dominația Hoardei de Aur. Vechii greci denumiseră Crimeea „Tauris” (mai târziu „Taurida”), după numele locuitorilor săi, tauri.După anexarea peninsulei Crimeea de către Ecaterina cea Mare, în 1783, autoritățile ruse au încercat să reînvie vechiul nume în Gubernia Taurida. Însă, această denumire nu a fost utilizată decât în documentele oficiale, iar „Crimeea” a rămas denumirea obișnuită a regiunii.

2. Scurt istoric

Istoria peninsulei Crimeea acoperă peste 2500 de ani, având numeroși cuceritori și locuitori de-a lungul timpului.

Peninsula a fost aproape continuu împărțită, conform geografiei sale, între câmpia nordică, deschisă spre stepele pontice, cu o climă aspră continentală, bântuită vara de arșiță și secetă, iarna de crivăț, și munții sudici, refugiu ușor de apărat, dar deschis spre mare prin porturile sale, dispunând de izvoare permanente și de o climă blândă, mediteraneană. Astfel, în nord, s-au succedat călăreții nomazi cimerieni, sciți, goți, huni, bulgari, cumani, mongoli din Hoarda de Aur, tătari din Hanatul Crimeii și cazaci, în timp ce grecii antici, romanii, grecii bizantini, grecii crimeeni și turcii otomani (1475-1783) au controlat sudul timp de secole fiecare.

În timpul Evului Mediu (până la invazia tătarilor din secolul XIII), Peninsula Crimeea era împărțită între Rusia Kieveană și Imperiul Bizantin. Succesorul Imperiului Bizantin în peninsulă, Principatul de Theodoro, a rezistat până la invazia otomană din anul 1475.

În secolele IX-XVIII Crimeea a fost ocupată de pecenegi, cumani și apoi de tătari. Tătarii au avut un timp în Crimeea baza statului lor numit și Hoarda de Aur. Au construit un val de pământ și un șanț de apărare în istmul Perekop numit „Valul (șanțul) tătarilor” vizibil și astăzi. Stăpânul suprem al Hoardei de Aur era hanul. Prim-ministrul era tot de etnie mongolă, fiind numit „prințul prinților”, ori „beqler-beq” (sau begler beg). Miniștrii săi erau vizirii. Guvernatorii locali, baskakii, erau responsabili pentru strângerea impozitelor și păstrarea ordinii. Hoarda percepea dări de la supușii săi – tătarii, armenii, gruzinii și grecii din Crimeea. Nu se făcea deosebire între administrațiile civile și militare.

Moartea Neagră (epidemia de ciumă) din 1348-1349 a contribuit la decăderea Hoardei de Aur. După asasinarea hanului Geanibek, Hoarda a trecut printr-un război civil, care a durat decenii. În același timp, ținuturile hanului din afara Crimeii, de la cursul inferior al Niprului până la Nistru, au fost anexate de Marele Ducat al Lituaniei și de Regatul Poloniei.

Între secolul al XIII-lea și secolul al XV-lea porturile Cembalo, Caulita, Lusta, Soldaia, Caffa (Theodosia), Chimmero și Vosporo au fost controlate succesiv de republicile Veneția (1204-1235) și Genova (1315-1475).

Maria de Mangop, a doua soție a lui Ștefan cel Mare, era o prințesă grecoaică din Crimea. În anul 1474, Ștefan cel Mare a intervenit în Crimeea cu flota moldoveană și cu o mică oaste.

În lunga perioadă otomană care a urmat, singurii creștini din Crimea erau grecii pontici și armenii „cerchezogai”, majoritatea locuitorilor fiind tătari și, în sud, turci.

Prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat la 21 iulie 1774, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, Hanatul Crimeii a obținut independența, în realitate a devenit un protectorat rusesc, aliat al Imperiului Rus. În urma Tratatului de la Iași, semnat la 9 ianuarie 1792, în 1783, Ecaterina a II-a a anexat Crimeea Imperiului Rus, la nouă ani după ce aceasta a devenit independentă. Din 1783 încoace, colonizarea peninsulei cu ruși și ucraineni, plecarea turcilor și a unei părți dintre tătari spre Dobrogea (otomană până în 1878) și Anatolia, apoi, în anii stalinismului, deportarea tătarilor spre Asia centrală și Siberia, au redus treptat populația musulmană la mai puțin de 15% dintre crimeeni. Au fost de asemenea deportați, sau au plecat spre Grecia, marea majoritate a grecilor crimeeni. Armenii „cerchezogai” mai dăinuiesc în jurul străvechii lor mânăstiri a „Sfintei-Cruci de la Surhat” (sau Solhat, azi Starîi Krîm Старый Крым sau Eski Qırım). În populația slavă actuală, rușii reprezintă aproximativ 60%, ucrainenii 25% dar limita este mai mult convențională, politică și variabilă de la un recensământ la altul, deoarece multe familii sunt mixte și bilingve.

Peninsula a făcut parte din Imperiul Rus până în secolul al XX-lea. După Revoluția din Octombrie, prin care s-a instaurat comunismul în Rusia, pe data de 18 octombrie 1921 s-a înființat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea, ca parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, iar din 1954, printr-o hotărâre a lui Nikita Hrușciov, a RSS Ucrainiene în cadrul Uniunii Sovietice.

După ce la 16 iulie 1990, noul parlament ucraineean a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei, la 20 ianuarie 1991, în Crimeea a avut loc un referendum privind restabilirea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Crimeea ca un subiect separat al Uniunii Sovietice, la care au participat peste 80% din alegători. În favoarea restabilirii republicii autonome au votat 93% dintre alegători. Noile autorități ucraineene nu au acordat nici o atenție voinței poporului crimeean și, din 1991, Crimeea a devenit parte a Ucrainei independente, formând o Republică autonomă în cadrul acesteia.

3. Evoluții contemporane

În prezent, în Peninsula Crimeea se află doi subiecți federali proclamați ai Federației Ruse, respectiv Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol.

Aderarea/anexarea la Federația Rusă a fost ratificată de către președintele rus, Vladimir Putin, prin semnarea Tratatului de accedere la 21 martie 2014.

Trecerea peninsulei de la Ucraina la Federația Rusă s-a produs la începutul anului 2014, pe fondul tensiunilor și a potestelor din statul ucrainean.

3.1. Criza din Crimeea

Situația de criză din 2014 din Crimeea s-a declanșat după plecarea de la putere a președintelui ucrainean, Viktor Ianukovici, ca urmare a protestelor antiguvernamentale din 2013-2014. Factorul declanșator a fost abrogarea legii referitoare la limbile cu statut regional, prin care mai multe limbi folosite în Ucraina, inclusiv româna, au fost scoase din uzul oficial. Actorii tensiunilor au fost, pe de o parte, grupările rusofone care s-au opus noilor schimbări politice de la Kiev și au cerut alipirea Crimeii de Rusia iar, pe de altă parte, grupuri de ucraineni și tătari crimeeni, care au sprijinit mișcarea Euromaidan.

Februarie 2014

Pe 23 februarie, Rada Supremă a Ucrainei a abrogat legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferit limbii ruse statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație.

Începând cu 23 februarie, Rusia a mobilizat forțe la frontierele Ucrainei și chiar în Crimeea.

Pe 25 februarie, sute de militanți pro-ruși s-au adunat în fața Parlamentului republicii autonome Crimeea din Simferopol pentru a cere organizarea unui referendum pentru independență, respingând puterea de la Kiev.

Pe 27 februarie, un grup de persoane înarmate, cel mai probabil proruse, au ocupat sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea și au arborat steagul rus. Parlamentul din Crimeea a demis Guvernul local și a anunțat referendumul pentru 25 mai. În noaptea de 27 spre 28 februarie, aeroporturile din Crimeea au fost ocupate de persoane înarmate, cel mai probabil rusofone. Printre clădirile ocupate se afla și aeroportul Belbek de lângă Sevastopol. Militarii ucraineni și grănicerii din Balaklava au fost dezarmați de către persoane înarmate, cel mai probabil soldați ruși fără însemne.

Pe 28 februarie, aeroporturile din Crimeea au revenit sub controlul autorităților ucrainene. Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care a cerut garantarea suveranității de către Statele Unite și Marea Britanie.

Martie 2014

Pe 01 martie, noul premier crimeean, Serghei Aksionov, a solicitat Rusiei, prin intermediul președintelui rus, Vladimir Putin, „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul Crimeii”. Între timp, Aksionov urma să preia „temporar controlul securității” în Crimeea, urmând ca toate autoritățile să se supună ordinelor sale sau să demisioneze. Totodată, Aksionov a anunțat un referendum pentru lărgirea autonomiei pentru data de 30 martie.

Răspunsul Statelor Unite a venit la cel mai înalt nivel, prin vocea președintelui Barack Obama, care a avertizat fățiș Rusia despre consecințele unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei.

Tot pe 01 martie, președintele rus, Vladimir Putin, a solicitat și a obținut în unanimitate permisiunea camerei superioare a parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza Forțele Armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei:

„Având în vedere că situația extraordinară în derulare din Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza Forțele Armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situație socio-politice din această țară”, a declarat Vladimir Putin.

Premierul ucrainean, Arseni Iațeniuk, a afirmat că Ucraina refuză să răspundă „prin forță” provocărilor Rusiei.

Deoarece statul ucrainean nu este membru NATO, Statele Unite și Uniunea Europeană nu au avut obligația de a interveni militar pentru a-l apăra. Totodată, o amplă acțiune internațională prin intermediul ONU era exclusă, din cauza dreptului de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate. Cu toate acestea, Rusia alături de Marea Britanie și SUA sunt garantul integrității teritoriale a Ucrainei, ca urmare a semnării Memorandumului de la Budapesta.

Pe 02 martie, NATO a somat Rusia sa înceteze toate operațiunile militare, avertizând că este amenințată pacea Europei. Baza de infanterie a Ucrainei din Privolnoie a fost înconjurată de bărbați înarmați neidentificați, care au sosit cu 13 camioane militare, cu numere de înmatriculare rusești. Potrivit unui reprezentant al misiunii Ucrainei la Națiunile Unite, în Crimeea erau aproximativ 15.000 de militari rusi,. Toate navele militare de pază ale Ucrainei au părăsit Crimeea și s-au deplasat în porturile din Odessa și Mariupol.

Pe 06 martie, Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat organizarea unui referendum privind statutul regiunii, dar și ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă.

Pe 11 martie, Parlamentul din Crimeea a adoptat o declarație de independență față de Ucraina.

Pe 17 martie 2014, președintele rus Vladimir Putin a semnat decretul de recunoaștere a regiunii ucrainene Crimeea drept stat suveran și independent. În conformitate cu dreptul internațional, recunoașterea Crimeei ca stat independent era o etapă necesară pentru integrarea în Rusia, întrucât acest proces trebuie să facă obiectul unui acord între două state independente.

Pe 18 martie 2014, președintele rus Vladimir Putin și noii lideri ai Peninsulei Crimeea (președintele legislativului din Crimeea, premierul Crimeei și primarul orașului Sevastopol) au semnat acordul prin care regiunea Crimeea și orașul Sevastopol au intrat în componența Federației Ruse.

Pe 21 martie 2014, Duma de Stat a aprobat anexarea Crimeei la Federația Rusă,

3.2. Referendumul din Crimeea

Pe 16 martie 2014, în Republica Autonomă Crimeea a avut loc un referendum pentru aderarea la Federația Rusă.

În cadrul referendumului au fost puse două întrebări: Sunteți pentru aderarea Crimeei la Federația Rusă, cu statut de subiect al Federației ? și Sunteți pentru revenirea la constituția Crimeei din 1992 ?

Organizatorii referendumului au susținut că la acesta au participat 1.274.096 de alegători, adică 83,1% din locuitorii cu drept de vot din republica autonomă, iar pentru alipirea Crimeei la Rusia s-au pronunțat 96,77 % dintre alegători (1.233.002 de persoane).

Guvernul Ucrainei, tătarii crimeeni și mai multe state au susținut că orice referendum organizat de autoritățile din Crimeea este neconstituțional și nelegitim.

Fostul președinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, s-a declarat în favoarea referendumului din Crimeea, considerând că astfel „s-a reparat o eroare istorică”.

Comentariu remnmilitaryblog.com: În concluzie, este greu de apreciat cine este mai îndreptățit să revendice Crimeea.

Poate ar trebui spus că Peninsula Crimeea aparține, în primul rând, locuitorilor ei și atunci ar trebui să privim spre structura demografică a acesteia. După câteva decenii în care s-a aflat sub administrare ucraineană, peninsula are, totuși, peste 60% din populație formată din ruși. Până și președintele actual al SUA, Donald Trump, a declarat, la un moment dat, că Peninsula Crimeea este rusească fiind locuită de ruși.

Un lucru este clar, însă: Crimeea nu este, în niciun caz, ucraineană. Peninsula a fost deținută, temporar, datorită unui act de bunăvoință al președintelui sovietic, Nikita Hrușciov. Dar, la scara istoriei, de 2500 de ani a peninsulei cei aproximativ 60 de ani în care a aparținut statului ucrainean sunt nesemnificativi. Ucraina nu poate să revendice Crimeea nici din punct de vedere istoric, nici în ceea ce privește o eventuală populație majoritară în peninsulă.

În consecință, ținând cont de cele prezentate mai sus, se poate aprecia că, recunoscută sau nu, Peninsula Crimeea va fi de acum înainte parte a Federației Ruse. Cine își imaginează că aceasta va mai reveni vreodată în componența Ucrainei sau că Federația Rusă poate fi obligată să renunțe la peninsulă sau să accepte înțelegeri pe această temă face o mare eroare.

Sursa: wikipedia.org.